şi uiţi că..

Nu ştii cu ce lupt!
Nu vreau să arăt cu ce lupt!
Poate că e un nimic,
Poate că, mă poţi doborî,
               doar cu o privire;
Poate, doar, cu un zâmbet,
Poate mă faci- să arăt- a fi cuminte..
Dacă la pieptul tău mă prinzi.
Poate îmi doresc, să fiu..cu tine!
         Poate, nu ştiu!
Desigur, ne învârtim în acelaşi cerc..
            Un cerc de vise.
         Ne putem opri într-un loc..
         Dar uiţi că..e doar un cerc,
                                                de vise!
Uiţi că trăim, totuşi..

1

Oare mi-ai simţit tu durerea mea din suflet,
Atunci când la zâmbet ţi-am răspuns?
Oare mi-ai vazut, inima zdrobită,
Când ochii îţi străluceau în lacrimi?

Mi-ai simţit tu, tremuriciul prostesc,
Atunci când la ureche, îmi cânta a ta respiraţie?
Te-ai gândit un moment, la frica mea?
La tăcerea încordată, care-mi dă de gol slăbiciunea?

Am rămas cufundată în scaunul ce m-a purtat spre vise...
M-am trezit-parcă- uimită, de a ta privire?
" - Gata pleci?"
[Mi-ai răspuns cu un semn de întristare...]
M-am trezit la vechea mea imagine,
în care stau ca un burete de vase,
folosit până la epuizare şi aruncat la coş,
fără nici o remuşcare...

(*V)

Îmi amintesc mereu, de zâmbetul tău,
Ţinându-te în braţe, lângă sufletul meu;
De clipele în care mă mângâi uşor,
Privindu-mă în ochii mei, plini de dor.

Îmi amintesc mereu, cum în tăcerea nopţii,
Mi-ai alinat chipul, lăsat în voia sorţii;
Cum mi-ai şoptit, bătăi de inimă,
Acompaniate de emoţia mea, nepotrivită...

Îmi amintesc mereu, de căldura sufletului tău,
Lipit lin de mine şi nepăsător la auzul lor!
Cum privesc uimiţi, din spatele unui controlor,
Scena unui sărut grăbit- parcă- de dor...

(***)

îmi este atât de dor de tine,
încât sufletul mi se strânge într-un nod;
un nod de vise şi amintiri,
în care ne îmbrăţişăm şi alintăm...

îmi este atât de dor de tine,
încât inima îmi bate tare,
atunci când zâmbetul tău e
la km în îndepărtare...

îmi este atât de dor de tine,
încât mintea mi-e ocupată,
de clipele când mâna mea
era alintată de chipul tău...

(**)

Dacă aş spune că:
  te iubesc, aşa cum copacii iubesc vântul pentru că îi ajută să vorbească,
  te ador, aşa cum rădăcinile copacilor adoră ploaia, pentru că îi ajută să se înalţe,
  nu pot trăi fără tine, aşa cum frunzele nu pot supravieţui fără lumina Soarelui;

M-ai crede, când îţi spun , că tu mă ajuţi să pot vorbi cu mine, pentru că doar aşa mă înalţ spre ceruri, doar acolo te simt aproape, rază de Soare..!?

Pentru că tu eşti vântul care împins de ploaie, aduce lumina Soarelui în sufletul meu!

(*)

Şi sufletu-mi e acoperit de cuvintele lor,
E golit şi rănit de zâmbetul lor provocator,
În fraze şi atitudine, aparţin lor
Celor care mi-au programat un viitor.

Te întâlnesc pe tine, un spirit plin şi prea-binevoitor
Îţi cântăresc inima şi văd că tu nu aparţii lor,
Îţi măsor cuvintele şi vocea te dă de gol
Eşti un înger ce aparţine unui cor.

Întinzi către mine o aripă plină de iubire,
Iar sufletu-mi e copleşit de atâta dăruire,
Mă scuturi de cuvinte şi zâmbete primive,
Mă cuprinzi în braţe şi-mi şopteşti răni vindecate;
Te cuprind şi eu cu sufletul meu
Eşti un ceva ce nu se întâlneşte mereu,
Eşti îngerul care mi-a scos un gol numit egou...